Archive for Articole

O scrisoare neașteptată

Dragă Isus,
Cine crezi Tu că ești?
Ai intrat călare în cetate.
Ai pretins că ești Dumnezeu.
Oamenii s-au adunat pe străzi și au strigat: „Osana!”
O, păreau că Te iubeau!
Dar nu era așa.
Nu Te iubeau.
Nu țineau seamă de cuvintele Tale.
Nu erau prietenii Tăi.
Erau dușmanii Tăi.
Și înainte ca săptămâna să fi luat măcar sfârșit,
Te-au crucificat.
Iar acum iată-Te aici,
țintuit pe o cruce: gol și neputincios.
Desigur, singurul motiv pentru care mă aflu aici
este că știu ce faci…
plătești pentru ceva.
Ai fost încununat cu vina,
Cu rușinea TUTUROR oamenilor pe care i-ai iubit:
greșelile fiecărei persoane,
acel egoism sâcâitor care iese la iveală din pântecele mamei
ca un cancer care nu încetează niciodată să crească,
înșelăciunea, înjunghierea în spate,
lucrurile abjecte pe care ei le doresc altora,
toate secretele păstrate ascunse,
păstrate în spatele ușilor închise…
Te văd mișcându-Ți piciorul,
încercând să respiri sub greutatea a toate:
toată mânia meschină a oamenilor mândri,
desconsiderarea arogantă a altora,
lipsa de compasiune,
insistarea asupra drepturilor,
obsesiile materiale,
sumele imense de bani pe care ei le cheltuiesc
ca să arate bine,
în timp ce alți oameni mor de foame…
Ce simți,
știind că TOATE acestea sunt acum asupra Ta?
Fiecare divorț.
Fiecare părăsire.
Fiecare tată ratat.
Fiecare foc de armă.
Fiecare copil care zace mort pe stradă.
Bărbatul care răpește fete
și le vinde demnitatea pentru câțiva dolari.
Toată mânia plină de nesiguranță și izbucnirile de mânie:
„TE URĂSC”
și „VOI FACE CE VREAU EU”,
adicțiile pornografice,
gelozia,
idolii,
celebrarea vanității,
urmărirea constantă a „Uitați-vă la mine!”,
„Uitați-vă la mine!”,
„Uitați-vă la mine!”
Ei bine, acum ne uităm la Tine, Isus…
și tot ce pot să văd este o lume înecându-se în păcat
și suferință.
Realizez că acestea nu au fost faptele Tale,
Totuși sunt încântată că iei vina lor asupra Ta.
Omenirea a făcut o treabă bună cu asta,
Dar de aici o preiau eu.
Înainte ca să terminăm, sunt nevoită doar să întreb:
ce fel de persoană
pretinde că poate ierta întreaga lume?
Cine crezi Tu că ești?
CINE CREZI TU CĂ EȘTI?!
Cu sinceritate,
Moartea

Dragă Moarte,
Am primit scrisoarea ta.
Scuze că mi-a luat câteva zile să-ți răspund.
Am avut ceva important de terminat.
Știu că nu te așteptai să răspund,
Dar sunt întotdeauna dornic să ofer răspuns
la o întrebare bună.
Cine cred Eu că sunt?
Îți voi spune cine sunt Eu…
Eu sunt eternitatea dinaintea istoriei.
Eu sunt olarul care a făcut să se rotească galaxiile.
Eu sunt spiritul de peste adânc
și Cel care le spune munților să se mute.
Eu sunt norul zilei, focul nopții.
Eu sunt co-conspiratorul din spatele scandalului harului.
Eu sunt păstrătorul cărților.
Sunt foarte conștient de datoriile
care acoperă filele fiecărei generații,
iar astăzi notez pe fiecare din ele:
PLĂTIT PE DEPLIN.
Cine cred Eu că sunt?
Îți voi spune…
Eu sunt mânia dreaptă și plină de furie,
care face ca iadul să arate ca un foc de tabără,
și Eu sunt valul de îndurare care se înalță,
care poate potoli flacăra sa însetată.
Eu sunt furtuna puternică a dragostei
care se așterne pe fiecare orizont,
iar bunătatea Mea coboară
și peste cei răi, și peste cei drepți.
Eu sunt răscumpărătorul anilor pierduți.
Eu sunt „Bine ai venit acasă!” pentru fiecare fiu risipitor.
Eu sunt glasul care șoptește la urechea fiecărei fete:
„Eu te-am creat și ai fost creată frumoasă.”
Eu sunt credincios chiar și cu cei necredincioși.
Numele meu este salvare.
Numele Meu este putere, chiar putere asupra ta!
Chiar vrei să știi cine sunt Eu?
Eu sunt piciorul de pe capul tău.
Eu sunt sabia din coasta ta.
Eu sunt singurul autor al acestei povești.
Eu sunt Cel care ține stiloul
și te voi șterge cu o singură mișcare a mâinii Mele.
Eu voi avea ultimul cuvânt, pentru că Eu sunt Cuvântul.
Și Moarte, sunt aici ca să-ți spun o vorbă:
Vineri nu ai fost la înmormântarea mea –
ai fost la înmormântarea ta.
Piroanele din mâinile Mele vor fi cele din sicriul tău.
Și ca să fiu clar:
Nu am fost o victimă a planurilor omenești
și, cu certitudine, nu am fost niciodată un sclav al tău.
Eu sunt învingătorul.
Eu sunt Stăpânul.
Eu sunt Cel care îi eliberează pe cei captivi.
Și nu numai că am zdrobit strânsoarea în care mă țineai,
Dar îți voi desprinde degetele de peste toți cei care cheamă Numele Meu.
Ești terminată.
Ești neputincioasă.
Lucrarea ta este nulă și neavenită.
Fă-ți bagajele.
Du-te și spune prietenilor tăi: S-A SFÂRȘIT.
Iar în cazul în care te mai întrebi,
Cine cred Eu că sunt,
Îți voi spune:
EU SUNT.
Cu sinceritate,
Isus

[An Unexpected Letter. Copyright © 2016 Passion Conferences.]

Evanghelicii români sunt în criză (2)

Cauzele stagnării mișcării baptiste

20.07.2015

Pastorul Ionel Tuțac

Ionel Tuțac

Există o mare probabilitate ca în următorii 20 de ani harta mișcării baptiste să se modifice într-un mod semnificativ. Scăderea natalității, migrarea tinerilor, monotonia programelor de închinare din multe biserici, dar mai ales absența unei viziuni coerente pot avea consecințe grave aspura bisericilor baptiste din România. Dacă nu intervenim acum concret, vom avea clădiri frumoase, dar goale în mai toată țara.

De ce stagnează mișcarea baptistă din România? O întrebare la care fiecare lider baptist ar trebui să reflecteze. În cei 22 de ani de experiență pastorală și în 16 ani de slujire cultică am vizitat sute de biserici din diferite zone ale țării și am fost frământat adesea de întrebări legate de starea bisericilor baptiste.

Statisticile la nivel national indică o stagnare a creșterii numerice în rândul bisericilor baptiste. Acest lucru este valabil și pentru alte confesiuni creștine, însă declinul sau stagnarea altora nu trebuie sa fie o justificare pentru noi.

Scăderea populației și a natalității afectează bisericile

O cauză obiectivă a scăderii numărului de credincioși baptiști este scăderea populației țării. La recensământul din 1992 populația țării era de 22810035, din care 109462 erau membri și aparținători ai bisericilor baptiste (0,48%). În următorii 10 ani, populația României a scăzut la 21698181, iar numărul credincioșilor baptiști a crescut la 129937 (0,60%). Perioada 1992-2002 a fost o perioadă benefică pentru Uniunea Baptistă, s-au plantat biserici și a fost o creștere semnificativă a numărului de membri în anumite zone ale țării. În anul 2012 numărul românilor scăzuse deja dramatic, ajungând la 19043767, iar statisticile arătau că în România 118003 persoane împărtășesc credința baptistă (0,62%). Se constată astfel o stagnare în ultimii 10 ani a procentului de credincioși baptiști.

Migrarea tinerilor – binecuvântare pentru Vest, pierdere pentru cei de acasă

Pe de altă parte, migrarea tinerilor spre țările europene, ce oferă salarii mult mai atractive și condiții de viață mult mai bune, reprezintă o altă cauză obiectivă a stagnării numerice. Lipsa locurilor de muncă și mirajul Occidentului i-au determinat pe mulți din generația tânără să-și încerce „norocul” pe alte plaiuri. Tinerii evanghelici, în special baptiști și penticostali, au fost primii care au îndrăznit să aleagă „calea pribegiei”. Dacă pentru bisericile din țară exodul tinerilor reprezintă o mare pierdere, pentru țările europene înființarea bisericilor românești reprezintă o adevărată provocare. Pasiunea cu care se închină românii și implicarea în lucrarea evanghelistică a determinat multe biserici autohtone să-și reevalueze lucrarea.

Număr mic de pastori, în mod special la sate

Un alt factor care contribuie la stagnarea numerică a baptiștilor îl reprezintă numărul mic de slujitori, raportat la numărul de biserici. Încă există zone în care un păstor slujește la 3-5 biserici. Lipsa resurselor financiare, mai ales în mediul rural, obligă bisericile să-și unească eforturile pentru a acoperi salariul păstorului, și asa mic și neatractiv. O soluție pentru aceaste zone sunt pastorii bivocaționali, care își câștigă pâinea „făcând corturi”. În localitățile unde bisericile au apelat la această soluție s-a constatat o revigorare a lucrării. Dar varianta respectivă are si ea anumite dezavantaje. În multe locuri întreaga activitate depinde doar de pastorul plătit, procesul de clericizare fiind tot mai evident. O „turmă” vizitată și hrănită o dată pe lună va fi atacată de „animale sălbatice”, iar pe termen lung va dispărea. Deși scolile teologice au pregătit în ultimii ani sute de viitori pastori, decizia multor absolventi de teologie pastorală de a-și găsi o altă slujbă, mai bine plătită, scoate în evidență faptul că mulți dintre aceștia fie nu au fost chemați de Dumnezeu în lucrare, fie consideră slujba de pastor prea dificilă.

„Cine nu se roagă împreună, nu rămâne împreună”

Un rol important în creșterea sau descreșterea unei biserici este atitudinea față de rugăciune. Trebuie să recunoaștem că în multe biserici rugăciunea este anemică. Unii nu mai cred în puterea rugăciunii, alții au desființat timpul de rugăciune, iar pentru alții rugăciunea este o „poezie” pe care o rostesc mecanic la fiecare serviciu de închinare. Fără o reconsiderare a atitudinii față de rugăciune, așa-numită „Cenușăreasa bisericii”, mișcarea baptistă își va pierde vigoarea spirituală.

Programe religioase de tip „spectacol”

Lipsa de atractivitate a serviciilor de închinare din multe biserici, căderea în rutină și ritual, încăpățànarea de a persista în aceleași tipare, care nu mai corespund vremurilor noastre, își pun amprenta asupra bisericii. În multe locuri bisericile baptiste au devenit elitiste, mesajul predicilor și al cântărilor se adresează unor categorii de oameni care nu sunt prezenți în Casa de rugăciune. Persistența noastră în a oferi spectacole bisericești, în loc să-i motivăm și să-i învățăm pe oameni să se închine, ne aduce multe deservicii. Tinerii părăsesc bisericile baptiste și se îndreaptă spre alte mișcări spirituale pentru că vor o închinare autentică, nu un spectacol arhaic, golit de conținut.

Pierderea identității baptiste

O altă cauză a stagnării numerice este pierderea identității baptiste. Din dorința de a nu-i deranja pe alții preferăm să declarăm că suntem evanghelici sau neoprotestanți. Ne simțim jenați să declarăm că aparținem unui cult religios care are aceleași principii ca biserica primară. În timp ce reprezentanții altor culte nu se sfiesc să declare că sunt afiliați unei anumite teologii, nouă ne este jenă să ne afirmăm crezul. În același timp nu avem curajul să folosim mijloacele mass-media pentru a ne promova învățătura și proiectele sau pentru a lua atitudine față de anumite aspecte din societatea românească.

Accentuarea exagerată a autonomiei locale în detrimentul asocierii

Aș putea enumera și alte cauze ale stagnării și chiar a declinului spiritual și numeric: lipsa de dedicare a păstorilor, a creativității în lucrarea evanghelistică și misionară, starea deplorabilă a unor lăcașe de cult, promovarea insuficientă în mass-media, implicarea firavă în proiectele sociale, conflictele personale nerezolvate între unii membri ai bisericilor, discreditarea sistematică a liderilor din trecut și prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales lipsa unei viziuni coerente și îndrăznețe pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Accentuarea exagerată a rolului autonomiei locale în detrimentul unei implicării mai mari a comunităților locale și al Uniunii a făcut ca baptiștii să piardă teren în fața altor culte și să stagneze. Lipsa unor proiecte comune naționale ne determină să pierdem din vizibilitate și demotivează adeseori bisericile în lucrarea ce o fac. Trebuie să recunoastem că folosirea greșită a termenilor de autonomie și asociere contribuie pe termen lung la disoluția mișcării baptiste. Doar uniți și angrenați în jurul acelorași idealuri și proiecte putem fi mai puternici.

Momentul sincer al unei evaluări personale

Cred că a sosit momentul ca fiecare pastor sau conducător de biserică să-și pună foarte serios întrebarea: Biserica pe care o slujesc este în declin, stagnează sau crește, spiritual și numeric? Câți oameni s-au întors la Cristos și au fost botezati în ultimii ani? Care este cauza pentru care nu se văd semnele unei revigorări spirituale în comunitatea pe care eu o slujesc? Ce trebuie să schimb în conduita mea și in lucrarea pe care o fac? Dacă continui să slujesc în același mod, ce rezultate voi obține?

Da, Dumnezeu adaugă, prin puterea Duhului Sfânt, noi membri în Trupul lui Hristos, dar dacă de ani de zile nimeni nu s-a mai pocăit în biserica pe care eu o slujesc, atunci înseamnă că trebuie schimbat ceva, fie în viața mea și a celor pe care îi slujesc, fie in modul de desfășurare al activităților din biserica respectivă. Folosirea acelorasi strategii, fără niciun rezultat, ar trebui să-mi schimbe optica cu privire la felul în care vestesc Evanghelia și fac lucrarea.

Un renumit profesor si sociolog român afirma, în anul 2009, cu ocazia celebrării a 400 de ani de existență a mișcării baptiste din Europa, că „baptiștii încă reprezintă o mișcare spirituală invizibilă in Romania”. O afirmație deranjantă pentru mulți dintre noi, dar adevărată.

Cristos ne-a spus că o cetate nu poate rămâne ascunsă pe un munte.

Suntem chemați să fim un far, un indicator în societatea noastră, să aducem schimbarea după care atâția oameni tânjesc. Este momentul să ne angajăm din nou cu dedicare și renunțare la sine în bătălia pentru suflete, să ne asumăm statutul de lucrători care fac ucenici, să ne cunoaștem identitatea și să ne implicăm activ în viața societății în care ne-a pus Dumnezeu să trăim.

Ionel Tuțac

Sursa: newsnetcrestin.blogspot.ro

De ce își pierd membrii bisericile evanghelice tradiționale?

29.07.2016

În ultima vreme „oferta” bisericilor evanghelice tradiționale are o căutare tot mai nesemnificativă în comparație cu „oferta” bisericilor evanghelice mai noi. Deși dispun de o rețea de „distribuție” mult mai nouă și mai improvizată, bisericile mai noi câștigă tot mai mult „public”, în timp ce bisericile tradiționale abia supraviețuiesc, cu ajutorul structurilor create de zeci de ani. Este o certitudine faptul că bisericile evanghelice tradiționale, din zonele urbane, nu mai răspund așteptărilor noilor generații. În schimb, răspund foarte bine bisericile mai noi și mai ales cele de orientare charismatică.

De ce? Cum s-a ajuns la această stare de lucruri?

Prima problemă, poate cea mai importantă, ține de decalajul de competență dintre „leadershipul” bisericilor mai noi și „comitetele” bisericilor tradiționale. Ceea ce am observat, studiind dinamica noilor biserici, este că cei implicați în conducere sunt mai calificați, mai implicați și mai dinamici decât „membrii comitetelor” din bisericile tradiționale. De la viziune, strategie, obiective, bugete, proiecte, idei și până la tehnică, birouri… aparat de cafea, totul este din secolul XXI, nu din anii ‘90. Și asta pentru că, la nivelul bisericilor mai noi, adaptarea și sincronizarea cu dezvoltarea modernă a societății s-a produs mai rapid decât în cazul bisericilor tradiționale, care parcă se tem să-și folosească resursele extraordinare pe care le au la dispoziție.

O a doua problemă la nivelul bisericilor tradiționale este înstrăinarea și neimplicarea la nivelul conducerii a oamenilor cu influență, a celor care pot pregăti și implica pe alții în lucrare. Sunt prea mulți intelectuali bine pregătiți care fie nu doresc, fie nu sunt doriți să ia parte la actul de conducere în bisericile evanghelice tradiționale. În schimb, bisericile mai noi creează cadrul în care oamenii își pot folosi abilitățile și înzestrările naturale sau spirituale, într-un mod creativ și cu eficiență.

O a treia problemă a bisericilor tradiționale este inadecvarea strategiei on-line la realitățile contemporane. Este suficient să vizitezi câteva site-uri sau pagini de Facebook (dacă le au) aparținând unor biserici mai vechi și vei realiza că majoritatea acestor biserici fie nu investesc deloc în on-line, fie nu au nicio strategie. Urmăriți, în schimb, strategia on-line a bisericilor noi și veți vedea diferența, iar pentru noua generație aspectul acesta este vital.

O a patra problemă a bisericilor tradiționale este dificultatea de a genera un discurs coerent și eficient folosind vechile metode. Deși cele mai multe biserici realizează că ceva nu mai funcționează, nu reușesc să renunțe la limbajul de lemn și nici să revină la o prezentare simplă, clară și biblică a Evangheliei. În schimb, după nenumărate exemple negative oferite de bisericile tradiționale, bisericile mai noi au învățat să nu mai facă aceleași erori, iar acum mesajul lor este foarte bine asimilat, mai ales de cei din generația tânără.

Plecând de la aceste observații, se pot schița cel puțin patru direcții pentru revitalizarea bisericilor evanghelice tradiționale și revenirea lor acolo unde le este locul, în prima linie a celor care lucrează și luptă pentru extinderea influenței Împărăției lui Dumnezeu, în toate sferele societății.

  1. Cooptarea expertizei, a oamenilor și a strategiilor specifice noii generații. În bisericile tradiționale sunt bărbați tineri, în jurul vârstei de treizeci-patruzeci de ani, oameni de top în companiile la care lucrează, oameni spirituali, iubitori de Dumnezeu și de Scriptură, dispuși să lucreze în echipă. Aceștia ar trebui urgent cooptați în structurile de conducere ale bisericilor. Nu poți ține pasul cu bisericile mai noi, foarte dinamice și care știu să folosească la maxim expertiza acestei noi generații de lideri, cu oameni trecuți de șaizeci de ani, a căror unică strategie este datul cu părerea sau și mai rău, frânarea oricărei inițiative sau lupta pentru putere.
  1. Implicarea intelectualilor și a oamenilor care au o expertiză excelentă în domeniile lor de activitate, în lucrarea de slujire a bisericilor tradiționale din zonele urbane. Aceștia trebuie provocați să-și folosească aptitudinile și influența pentru a ajuta conducerea bisericii în transmiterea mesajului Evangheliei pentru populația urbană. Unii din ei au o influență mare în societate, dar nu sunt nici pregătiți, nici ajutați să-și folosească influența și într-un mod evanghelistic, în așa fel încât în mod natural, nu agresiv, oamenii să-L vadă în ei pe Cristos și să fie determinați să se întoarcă la El și să se alăture Bisericii.
  1. Construirea unui mesaj on-line viu, nou, natural, capabil să asigure interes pentru învățătura și practica creștină, într-un moment nu tocmai favorabil pentru asta. Ignorarea faptului că prin internet, în general, iar prin intermediul rețelelor de socializare, în special, informația poate ajunge într-un mod foarte rapid la oameni, va face ca bisericile tradiționale să fie tot timpul cu un pas în urma bisericilor mai noi, care și-au pus la punct foarte bine strategia on-line. Liderii bisericilor trebuie să-și scoată capul din nori, să renunțe la măștile de supersfinți, să revină, de urgență, cu picioarele pe pământ și să fie acolo unde sunt oamenii, inclusiv în on-line.
  1. Regenerarea unui discurs simplu, dinamic, credibil și care să fie susținut de o bază biblică solidă, nu doar de opinii personale sau tradiționale. Exemplul Domnului Isus care transmitea un discurs „plin de autoritate, nu cum îi învățau cărturarii lor”, poate fi un punct de pornire în pregătirea și transmiterea unui mesaj mobilizator. De asemenea, este nevoie de remobilizarea tuturor membrilor bisericilor prin coerența mesajelor transmise. Generația tânără nu este interesată de discursuri pompoase, prăfuite, adormitoare sau reîncălzite la microunde și care lovesc în toate direcțiile. În plus, ei nu vin la biserică să caute informații luate de pe Google, pot face asta singuri. Ei vin la biserică să se închine impreună cu alții, să caute părtășia sfinților, să vadă puterea lui Dumnezeu la lucru și să primească un mesaj biblic, clar, transformator și mobilizator.

Pentru a putea câștiga zonele urbane și pentru a nu-și pierde membrii în favoarea bisericilor evanghelice mai noi, bisericile evanghelice tradiționale au nevoie de o clarificare a propriei identități și utilități. Acesta este drumul… iar timpul este scurt…

Samy Tuțac

Sursa: newsnetcrestin.blogspot.ro

Vladimir Pustan – Creștinii nominali

23.11.2016

Creștinismul nominal a reușit performanța – să fie structură, forme inflexibile și irelevante. Aceleași liturghii, aceleași șabloane. Toată lumea știe ce urmează acum și când urmează. Nu-i mai putem surprinde cu nimic. Numai să te trezești dintr-odată că prima dată cântăm…

Eu nu vă spun ce asigurări a trebuit să le dau la Beiuș prima dată când a trebuit să mutăm slujba de la 9 la 9 și jumătate. Le-am spus că nu există biserică normală la cap în România, nu există în România – vă rog să mi-o arătați – care să poată avea slujbă, nu program, că program… cântă Viorica și Mărioara… Eu vorbesc de slujbă duhovnicească, nu programe, cum au bisericile noastre. Nu există biserică în România care să poată să ducă trei ore. Nu există. N-ai cum. Deci dacă nu reușești să te bagi într-un automatism din acela în care dă îndemn Gheorghe, cântă Mărioara cu Viorica și toate celelalte lucruri… și balconul și ceilalți butonează, toți sunt pe telefoane. Binecuvântată e biserica cu wi fi! Și toată lumea stă acolo liniștită, n-au treabă. Pentru că toată lumea știe ce urmează. Și Diavolul știe ce urmează. Știe că de la 11 și 5, după obiceiul mezilor și perșilor, care e scris acolo…

Am fost într-o biserică. 17 puncte de program a zis că are! Erau amărâți vreo 500 de oameni în picioare, stăteau înghesuiți acolo, 1000 în sală, 500 pe trepte, și ei aveau 17 puncte de program. Neapărat trebuiau să cânte toate fetele, să le poată mărita odată, neapărat trebuia… Religia băgării în seamă la noi. Ați auzit de religia băgării în seamă? Să-l bagi în seamă și pe ăla, să o bagi în seamă, să-i crească coarne și la aia, și la ălălalt, să-i băgăm pe toți în seamă! Toți sunt o împărăție de preoți aici, toți trebuie să vină să-și dea cu presupusul. Acolo trebuie să cânte toată lumea și cine are har, și cine n-are har, că așa-i la noi.

Ei bine, asta o să vă ducă oamenii din biserici! Până la urmă o să ajungă biserica goală. Pentru că nu mai reziști. Pentru că tu nu vii la „Cântarea României”, tu vii să te întâlnești cu Dumnezeu. Nimeni n-are voie să-ți fure timpul! Nici măcar în biserică.

Extras din Vladimir Pustan, „Creștinii nominali” (23 noiembrie 2016), minutele 33:21-36:00. Sursa: www.youtube.com/watch?v=lCXt7VE9two

Amurgul liderilor (I)

de Teofil Stanciu

29.03.2017

Teofil Stanciu

Teofil Stanciu

Stric buna rânduială a unui text argumentativ și încep cu concluzia, ca să scurtez suferința celor care preferă să știe de la început, fără suspans, despre ce vorbim. După care voi detalia cum am ajuns la ea sau care sunt elementele care converg într-acolo. De asemenea, planul este și să explorez câteva dintre consecințele ce decurg din această evoluție a lucrurilor.

Concluzia e următoarea: modelul actual al liderului de amvon este pe moarte. Își trăiește ultimele zvâcniri într-o agonie prelungită, neobservată însă din pricina… Dar mai bine să intrăm totuși cum se cuvine în cuprinsul textului. Voi înșira câțiva dintre pilonii pe care se bazează concluzia.

Subminarea reciprocă. Liderii evanghelici par specializați, de mai bine de două decenii încoace, în despărțiri răsunătoare. După o primă și scurtă perioadă fastă, în care s-au reușit niște inițiative transconfesionale, au început rând pe rând separări, delimitări, marginalizări, schisme mai mari sau mai mici, anateme etc.

În primă fază, de obicei, separarea era explicată extrem de eufemistic (și vom reveni la această practică): „Fratele Cutărescu a fost chemat la altă lucrare.” Însă după o vreme (scurtă!), începeau să iasă la iveală și motive mai puțin spirituale. Denigrările care se lasă auzite par, la început, să fidelizeze nuclee dure de adepți, și de o parte, și de cealaltă. Dar, pe termen lung și sub presiunea mai multor conflicte dintre lideri, efectul a fost că încrederea generală în conducători a fost afectată: fie prin scăderea popularității unui anumit lider important (care n-a fost înlocuit de altul pe măsură), fie prin apariția (inevitabilă) a unor suspiciuni, generate chiar de atitudinea afișată de combatanți, în jurul mai multora. Evident că pe acest fond conflictual au apărut dezamăgiri, frustrări, dezertări și un fel de saturație descumpănită a enoriașilor – care au prieteni, familii, oameni cu care discută și se creează o stare anume. Această subminare a luat și aspectul mai concret al bisericilor concurente. Comunități mai mici sau mai mari s-au desprins și au pus bazele unor noi congregații, care adesea concurau cu cele vechi, oferind alternative mai interesante și, aparent, eliberate de tarele trecutului. În aceste comunități se crea cumva impresia că cine vine face un pas înainte, că urcă o treaptă spirituală mai sus decât vechea comunitate. Iar retorica este pe măsură: „noi procedăm așa… nu ca alții…” Dar toată lumea cam știe cine sunt acești „alții”.

Nu trebuie uitată aici nici tradiționala „râcă” interconfesională, manifestată mai ales între baptiști și penticostali. Aceasta încă mai apare pe alocuri, iar când buna înțelegere pare să triumfe, adesea sunt suspectate interese nu dintre cele mai duhovnicești la mijloc. Poate e nedrept, dar tradiția râcâielilor și formele pe care acestea le-au luat uneori îndreptățește cel puțin reticența.

Fuga de adevăr. Probabil sună strident să vorbești despre fuga de adevăr într-o ramură confesională care se laudă insistent cu adevărul Evangheliei predicate. Dar nu se pot evita câteva realități incomode. De pildă, comunitățile evanghelice, la fel ca societatea românească în ansamblu, nu au avut un moment zero al clarificării relației cu trecutul comunist. Se știe că au existat colaboratori, mulți sunt acum cunoscuți, s-au iscat scandaluri de pe urma dezvăluirilor, s-a acumulat capital de imagine pe seama justițiarismului. Dar nu s-a reușit o abordare ponderată, nuanțată, în spiritul dreptății și al milei. Acuzatorii au fost adesea extrem de virulenți, iar foștii colaboratori nu prea și-au asumat mare lucru. Eșec major ce a lăsat sechele până azi.

Fuga de adevăr s-a manifestat și în cazul despărțirilor dintre lideri. S-a preferat, cum spuneam adineauri, o explicație eufemistică. Astfel că, în locul unui adevăr dureros, asumat și rostit public (fie el și parțial, dar măcar onest), a proliferat industria zvonurilor. La succesul zvonisticii a contribuit și incapacitatea unor lideri de a fi discreți. Altfel spus, au vorbit când trebuiau să tacă și invers.

Una dintre marile valori ale comunităților evanghelice a fost armonia – denumită în diverse feluri. Și e bine că e așa. Câtă vreme dorința de „armonie” nu reduce la tăcere adevăruri incomode și nu înseamnă concordie de ochii lumii. Există la generațiile mai în vârstă o sfială de a contesta pe față ceea ce spune cel de la amvon – dublată uneori de o gură slobodă în rest. Chiar dacă știe că nu e corect sau adevărat – sau află asta ulterior – credinciosul pare de multe ori mai preocupat să nu iasă în evidență cu vreo remarcă nepotrivită decât să spună ceva care știrbește, aparent, autoritatea celui din față sau să i se opună.

Există și o confuzie frecventă între ceea ce e de la Dumnezeu și ceea ce vine de la omul ca atare. Din păcate, voluntar sau nu, liderii de amvon au profitat de această confuzie și au lăsat prea des să se înțeleagă că orice formă de opoziție manifestată în raport cu ideile lor este echivalentă cu împotrivirea față de învățătura creștină sau „cauza” Evangheliei.

Atitudinea sfielnică nu se mai regăsește și la cei din generațiile tinere – decât, poate, în raport cu celebritățile lor preferate – care sunt mult mai dispuse să verifice orice informație și să chestioneze inclusiv teologic afirmațiile bazate doar pe greutatea autorității de amvon.

Mai există o problemă de fond – deși e posibil să transform aici o experiență individuală într-o generalizare nejustificată, însă îmi asum acest risc: cred că nu prea există cadre în care adevărul să fie rostit în toată deplinătatea lui, uneori teribil de inconfortabilă. După părerea mea, e ca o ascultare selectivă, ca și când anumite lucruri nu pot fi auzite.

Nu s-a cultivat diversitatea creativă de opinie. Nu s-a făcut distincția clară între esențial și amănunt, care ar fi permis destul de mare libertate de gândire în chestiunile discutabile și negociabile. Dimpotrivă, s-au construit „dogme” în toată legea pe temelii extrem de șubrede. Iar când acestea au căzut, au tras după ele și discreditarea altor învățături și a celor care le-au promovat.

În general, această formă de „surditate selectivă” a comunităților evanghelice se observă și mai bine în relația cu societatea. La problemele sociale se reacționează sporadic și adesea întârziat. Nu discut acum forma pe care o iau reacțiile. De obicei, vocile reprezentative din interiorul comunității pretind că știu care sunt problemele, dar reduc schematic totul la câteva păcate și câteva norme morale, fără să manifeste vreun interes pentru înțelegerea cauzelor multiple sau pentru frământările sufletești ale omului contemporan. Ba pe urmă se reped cu soluții standardizate și relativ prost formulate.

Se poate constata o discrepanță și între predica de duminica și nevoile enoriașilor care sugerează că există o falie între vorbitor și ascultător. Adevărul comunității și interesele ei sunt diferite, uneori, de adevărul predicatorilor și interesele lor (vorbesc aici de interese legitime). Nu neapărat divergente, dar diferite. Sau, în orice caz, altele par să fie problemele care-i ard pe enoriași decât cele despre care le vorbesc cei din amvon.

Manipularea și culpabilizarea. Îmi sunt încă proaspete în minte adunări generale în care trebuia întotdeauna votat numai la vedere, cu mâna ridicată, ca să poată fi controlate cât mai bine opțiunile oamenilor. Evident că se spunea că „oricine e liber să voteze cum dorește”, dar toată lumea știa că nimeni nu e pe deplin liber, fie și numai din pricina presiunii de grup. Iar în cazurile mai nefericite, curajoșii care cutezau să-și asume un vot neconform cu dorința celor din față puteau fi trași la răspundere mai blând sau mai aspru, dar astfel încât blamul să fie clar pentru oricine ar fi îndrăznit forme similare de dizidență.

Sunt cunoscute și evanghelizările în care se folosea (și, pe alocuri, încă se mai folosește) manipularea pentru a obține reacția de căință oamenilor. Subiectul este complicat și delicat, dar prezența manipulării este un fapt. Pentru edificare, e suficient să citești câte ceva despre strategii de manipulare și apoi să asiști la un eveniment în care le vezi aplicate aproape ca la manual.

De asemenea, au fost manipulate și texte sau doctrine care să spună ceea ce considerau pastorii sau conducătorii cultului necesar să spună. Oricine a făcut un studiu biblic decent își dă seama cât de hilar e să argumentezi abstinența de la alcool invocând legea nazireatului. Și cum se discreditează singur un vorbitor care procedează astfel.

Înspăimântarea și învinovățirea au mers mână în mână cu manipularea. Obsesiile apocaliptice au asigurat un combustibil permanent și pentru frici, și pentru vinovății. În continuare este speculată teama de necunoscut a oamenilor.

O chestiune greu de încadrat, fiindcă adună laolaltă mai multe metehne: etica suspiciunii. Am încadrat-o aici pentru că e nevoie de anumite abilități pentru a semăna în mintea oamenilor suspiciunea. Arta e să nu spui niciodată ceva concret, ce poate fi contrazis cu dovezi sau argumente, ci ceva suficient de vag încât să pară credibil și, în același timp, să-l facă pe cel care ascultă să se gândească la tot ce poate fi mai rău: „De ce credeți dumneavoastră că…?” „Oare nu cumva…?” „Închipuiți-vă ce…”

Obediența și/sau interesul în locul vocației. Deși este foarte clamată „chemarea” celor care vor să devină pastori sau orice altceva în comunitate, anii din urmă au lăsat mai degrabă impresia că obediența este principala calitate necesară „lucrătorilor” și interesul, principalul mobil. Sau cel puțin că obediența este cea recompensată. Iar dacă nu obediență, măcar o neutralitate tolerantă.

Din păcate (dar și din fericire totodată), exemplele de oameni îndepărtăți din anturajele decizionale nu confirmă ipoteza de rea-credință și incalificabilă pretenție că toți cei care se opun „sistemului” sunt imorali sau insuficient de spirituali. Această teză perversă a fost invalidată și din interior – când oameni fideli sistemului au călcat strâmb – și din exterior – când oameni eliminați de către sistem au continuat să fie activi, morali, credincioși.

Din păcate, nu de puține ori, cei care fac parte din conducerile cultelor evanghelice sunt acuzați de promovarea propriilor interese. Iar cei care sunt în plan secund, că joacă în acord cu ce dictează cei din prim-plan. M-aș feri să privesc atât de simplist, însă e adevărat că această presupunere erodează autoritatea.

Se cunosc însă cazuri de favoritisme greu de explicat, fiindcă încalcă regulile jocului aplicate altora, dar permit excepții greu de înțeles. Când regula e ca doar candidații căsătoriți să poată fi ordinați, apar unii care primesc derogare, dar alții nu – fără ca privilegiații să dovedească aptitudini speciale. La fel și în cazul studiilor.

Există însă un alt interes care este greu de separat de vocație. Odată angajat și plătit doar pentru această slujbă (indiferent de cine e plătit), pastorul devine dependent de locul său de muncă la fel ca orice alt angajat. Atunci când ia anumite decizii și face diverse alegeri, va trebui să fie foarte atent (și rafinat) ca să distingă între interesul personal și cel spiritual, mai ales odată ajuns în funcții de conducere care îi aduc diverse beneficii de care depinde soarta familiei sale, poate.

Sursa: https://drezina.wordpress.com/2017/03/29/amurgul-liderilor-i/

Amurgul liderilor (II)

de Teofil Stanciu

31.03.2017

Încălcarea propriilor standarde. S-a întâmplat uneori ca liderii sau apropiații (respectiv protejații) lor să nu-și poată respecta propriile standarde. Iar căderile lor fie au fost mușamalizate (dar au „sifonat” printre enoriașii descumpăniți), fie au iscat adevărate scandaluri soldate cu îndepărtarea „nelegiuitului”. Soarta lui ulterioară pare să nu mai fi prezentat interes pentru cei care au pus sentința în aplicare, nici pentru comunitățile rămase astfel mai „pure”. De unde și impresia – greu de contrazis – că răniții sunt „împușcați”, nu tratați.

Sistemul nu pare să dispună de o procedură de asumare a erorilor grave. Din păcate, liderii par să fie datori să nu-și asume greșeli, iar dacă-și asumă ceva, să fie mereu lucruri nesemnificative sau derivate dintr-o virtute care dă pe dinafară (excesiv de blânzi, de îngăduitori, de darnici, de sinceri, de încrezători). Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care recuperările „căzuților” sunt lente, iar reabilitările, rare. Căci cel demascat ca încălcător de norme își atrage nu doar o sancțiune (normală), ci și stigmatizarea comunității, care poate fi definitivă. Ca și când pocăința oamenilor care conduc nu ar mai fi posibilă sau nu ar mai conta… Mai degrabă pare să funcționeze uitarea inerentă, care e doar un proces natural general uman, fără vreo virtute creștină atașată.

O altă modalitate de încălcare a standardelor este asocierea cu politicienii. Deși standardele etice promovate de la amvon sunt radicale, ferme, inflexibile, liderii religioși sunt destul de des văzuți în compania unor politicieni cu probleme morale și legale dovedite. Aceștia sunt lăsați, discret sau fățiș, să-și facă propagandă electorală pe spezele bisericilor. Sau sunt prezentați ca aliați în diverse cauze… morale (sic!).

Ar mai putea fi adăugat aici și tratamentul diferențiat al enoriașilor. Cei mai amărâți și mai puțin proeminenți se întâmplă uneori să plătească mai drastic pentru fapte ce le sunt tolerate celor celebri și cu influență. Sau cu bani.

Nici inconsecvența nu e mai brează. Există doar câteva păcate sancționate dur, în vreme ce altele, deși „clare” sub raport biblic, beneficiază de tratamente mai blânde. Unul dintre acestea este lăcomia de bani, care nu este aspru pedepsită nici la cei prinși în flagrant, iar în rest, e neclar cât de gravă e. Dar vai de cel care se îmbată sau, în unele cazuri, doar bea alcool!

Această sită morală cu filtre preferențiale creează impresia de falsitate sau ipocrizie și ea este inevitabil asociată cu cei de la amvon, câtă vreme de acolo sunt predicate cadrele „biblice” ale existenței umane.

Atașamentul față de forme. Din nou, evanghelicii sunt oameni care se laudă că nu au tradiții, iar să vorbești despre atașamentul lor față de forme pare obrăznicie curată. Dar e suficient să le propui să schimbe ora la care se adună, să le ceri să explice de ce au două întâlniri pe duminică sau de ce (nu) poartă batic și te lămurești cum e cu formele.

Cei mai în vârstă adesea au hiper-spiritualizat moștenirea lor culturală, lăsând impresia că orice înnoire e un act de răzvrătire, un sacrilegiu. Cei mai tineri au mers uneori cu inovația până la a face din ea un zeu și au fost dispuși să arunce peste bord tot ce a creat bun creștinismul în 2000 de ani.

Unii fug de relevanță ca… evanghelicul de icoane, iar alții o caută ca cerbul însetat izvorul. Arareori se găsește acea cale de mijloc ce să împace oficial, deliberat și chibzuit vechiul cu noul. Și de multe ori se manifestă un fel de toleranță reciprocă total neproductivă.

Tot formele sau reflexele sunt cele care, în anii din urmă, influențează nefast prezența în spațiul public. Există teme care nu se potrivesc deloc să fie discutate pe ton de predică, dar așa sunt tratate, iar publicul, ca un auditoriu evlavios și relativ docil. De asemenea, reflexele de amvon (cu tot felul de generalizări fără acoperire sau simplificări nejustificate) pot fi acum repede puse în evidență de către orice deținător de telefon cu internet și decredibilizează vorbitorul în ochii criticilor.

Lipsa unui organism de supraveghere. În cazul celebrităților creștine de dincolo de ocean, există de obicei un bord care cere socoteală de la fiecare. La noi, când liderul ajunge în vârful unei piramide, rămâne el și cu – dacă e mai bătăios – cei care-i cântă în strună. Cu greu mai poate fi tras la răspundere sau dat jos. Dar, de asemenea, poverile responsabilității este nevoit să le poarte singur, chiar dacă mai are o „echipă” cu care lucrează – și care, de obicei, este sub autoritatea lui.

Există și la noi astfel de organisme de verificare, dar uneori sunt supuse, de facto, celor pe care ar trebui să-i chestioneze. Sau sunt alcătuite din oameni cu insuficientă credibilitate în comunități. Comitetele… sunt un subiect aparte. În orice caz, modelele de organizare și conducere nu prea au multe în comun cu clamata și admirata „Biserică primară”. Doar în aparență și la nivelul denumirilor de funcții.

Puterea, celebritatea, privilegiile, vizibilitatea permanentă atrag după ele riscuri pe care enoriașul de rând nu este în general nevoit să le înfrunte. În momentul în care a întrevăzut posibilitatea să devină celebru, C. S. Lewis a contactat un îndrumător spiritual care să-l ajute să lupte cu primejdiile faimei…

Instituția mai importantă decât comunitatea. Bisericile baptiste beneficiază, teoretic, de autonomie. Cele penticostale țin la mare preț harismele. Dar în realitate, și într-un caz, și în celălalt, instituțiile gândite cu scop funcțional, administrativ și reprezentativ în relația cu statul au puteri mari, pot lua decizii peste capul comunităților locale.

Un alt fenomen care a căpătat amploare mai ales în ultimii ani vizează modalitatea de certificare a liderilor. Girul instituțional – obținut aproape exclusiv prin absolvirea unei facultăți agreate – a devenit superior girului local. În sine, evident că intenția nu e rea: e bine ca un vorbitor să aibă o pregătire teologică și pastorală elementară. Dar în interiorul comunităților se creează senzația că recunoașterea „darurilor spirituale” devine secundară în raport cu diploma de absolvent – obținută deseori de tineri fără experiență de viață, dar plini de elanuri.

Inevitabil, instituțiile au inerție mare, iar această inerție este câteodată confundată, de către cei care le conduc, cu consecvența. Tot din pricina instituției (dar nu numai), uneori comunitatea vie, mai greu controlabilă și mai imprevizibilă, este văzută de către liderii cu funcții ca un fel de adversar care trebuie îmblânzit și pus în chingi. Sau, dimpotrivă, este privită cu un fel de condescendență agasată, de la înălțime.

Deciziile luate de la nivel de instituții au adesea un grad mai mare de răceală și par mai arbitrare. Se discută prin „comunicate”, prin „declarații de presă” sau prin „informări”. Necesare, fără-ndoială, între instituții. Dar se insinuează, difuz, în comunități senzația că biserica seamănă mai mult cu dezumanizatele stabilimente birocratice care stârnesc lehamite.

Și ar mai fi de spus că instituțiile au nevoie de bani ca să funcționeze, iar sponsorii vor să controleze într-o măsură mai mare sau mai mică și direcția în care merge instituția. Și se mai întâmplă ca această direcție să nu coincidă neapărat și cu nevoile comunităților sau să fie pur și simplu un import prost grefat pe solul românesc.

Toate acestea într-un context în care deja instituțiile sunt privite cu destulă suspiciune din pricina anchilozării birocratice care pare să devină pandemică. Tendințele antisistem și protestele de dragul protestului n-au cum să ocolească tocmai biserica. Iar liderii eclesiali sunt percepuți ca exponenți și ocrotitori ai instituției, deci au cele mai mari șanse să devină ținte ale diferitelor forme de revoltă.

Democratizarea informației. Posibilitățile pe care le-a deschis internetul n-au făcut decât să grăbească și să pună în evidență declinul liderilor de amvon. Acum oferta este nelimitată. Oameni de toate confesiunile și cu diverse grade de competență pe domeniile lor pot fi consultați la un clic distanță. Iar un fapt este absolut evident: adesea argumentează mai logic, vorbesc mai convingător, se documentează mai temeinic (și își precizează sursele, nu plagiază predici!) decât o mare parte dintre oamenii care se perindă prin amvoane.

Ba mai mult, pe temele sensibile (fie că e vorba de cele larg confesionale, fie doar locale), adesea exprimă opinii complet diferite – și temeinic argumentate – față de liderul de amvon.

Astfel că e doar o chestiune de timp până când generația care păstrează un respect inclusiv față de poziția și numele liderilor de amvon va fi înlocuită, demografic, de cea care își alege singură sursele și autoritățile.

Toate aceste lucruri m-au făcut să formulez concluzia anunțată, preventiv, încă de la început: liderul de amvon își trăiește, ca model, ultimele zile, iar procesul este ireversibil.

Una dintre cele mai mari probleme pe care le anticipez este aceea că modelul promovat încă în școlile de teologie rămâne deocamdată tot liderul de amvon, învestit cu autoritate în virtutea statutului său, nu a vocației, nici a competenței pe domeniul în care se bagă să discute. Or ei sunt pregătiți practic pentru trecut, nu pentru viitor. Protejați în medii aseptice, feriți de „influențe periculoase”, aceștia sunt lipsiți de o seamă întreagă de abilități elementare pentru confruntarea cu realitatea zilelor noastre.

Trebuie să afișeze siguranță de sine când nu o au, să pară ireproșabili moral când nu sunt fără cusur, să vorbească „din Biblie” când nu prea cunosc textura sufletească a celor care-i ascultă. Trebuie să devină apologeți în absența unor adversari redutabili cu care să se antreneze.

O altă problemă importantă asociată cu acest declin este chestiunea predicării, fundamentală pentru identitatea evanghelică. Nu cred că am competențele necesare să-i anticipez viitorul, dar prezentul ei nu arată prea bine. Și nu doar pentru că oamenii ar fi devenit reticenți, ci și pentru că sunt destule predici slabe, superficiale, comice. Cert e că, în sine, predicarea nu funcționează ca un talisman magic. Cu toate că predică toți cât de des e nevoie, mulți lideri evanghelici (aș fi zis că majoritatea, dar sunt prudent) admit că bisericile sunt în criză majoră.

Trebuie spus însă că nu lungimea predicii sau tiparul ei îi conferă valoare. Iar impactul nu ține de vorbitor. Ceea ce nu înseamnă că poate fi oricum. Dimpotrivă, cred că e nevoie ca nivelul calității să crească. Însă nu e cazul să fie idolatrizate șabloanele din trecut: predici lungi, expozitive, voce ridicată etc.

O altă consecință a acestei tendințe este, după părerea mea, că liderii care vor dori să găsească soluții vor trebui să coboare între oameni și să-i asculte cu adevărat. Iar când vorbesc despre „a coborî” am în vedere îndeosebi atitudinea față de enoriașii de rând. Nu cred că e cazul să facă comisii de analiză, nici să se reunească în ședințe în care să stabilească doar ei care sunt problemele, ci să găsească modalitățile prin care toate nemulțumirile nerostite și acumulate în ani de zile să se facă auzite.

Dar să privească nu doar în trecut, la generațiile productive, capabile să susțină financiar activitățile bisericești, ci și în viitor, la cei exilați la grupe de copii sau responsabili cu spectacolul de tineret, la cei „mici și neînsemnați”. Apoi, să combine ceea au descoperit cu spiritul profetic de care ar trebui să dea dovadă și să identifice sub acele cuvinte problemele reale, nevoile adânci la care trebuie să răspundă.

Am evitat cu bună știință să dau o definiție precisă a liderului de amvon. Pentru că, deși toți putem observa aceste tendințe privind spre instituții, cel mai neinspirat lucru ar fi să proiectăm asupra liderilor toată vina pentru tot ceea ce funcționează deficitar. Între lider și comunitate există o simbioză și nu se știe exact cine pe cine și în ce măsură condiționează. Nu se poate stabili definitiv cine a fost mai întâi: liderul sau comunitatea de acest tip.

Orice biserică locală care își alege un pastor are deja un model pe care-l urmărește și în funcție de care evaluează candidaturile. Membrii unei comunități care votează mereu cum li se cere, dar cârcotesc întruna pe din dos, nu spun niciodată un adevăr incomod în față, dar bârfesc continuu între ei, nu dovedesc prea multă integritate. De ce atunci ar pretinde altora ceea ce nu oferă? Ar merita făcut un experiment pentru a vedea cum acceptă bisericile locale un model de lider nonconformist – în sensul în care erau nonconformiști la vremea lor Francisc din Assisi, Maxim Mărturisitorul, Maica Tereza etc. Pentru judecăți radicale, primul pas ar fi o privire atentă în oglindă…

În acest peisaj mai degrabă sumbru, există încă destui oameni care fac excepție de la aceste tendințe. Ei sunt răspândiți cel mai probabil pe toate palierele sistemului. Inerția însă pare să dea tonul general. Totuși, generalizările au în acest text rolul nu de a stigmatiza, ci de a prezenta niște deficiențe de sistem.

Și nu doar că există excepții, ci de multe ori în aceeași persoană se regăsesc tendințe autoritariste și manifestări de mare generozitate sau dăruire de sine. Și mi se pare că sistemul păcătuiește tocmai prin aceea că încearcă să schematizeze ființa umană cu toate contradicțiile și surprizele sale. Probabil că așa se explică o anumită duplicitate care determină omul sistemului să fie inflexibil în rolul său oficial și brusc umanizat când își iese din rol.

Părerea mea e că, pentru răspunsuri mai consistente, ar trebui trecut mult dincolo de liderii actuali ai comunităților evanghelice și ar trebui analizat etosul care a făcut posibil ca atâtea bune intenții să arate, în practică, așa de distorsionat. După cum se poate constata, n-am discutat deloc aspectul supranatural al lucrurilor, tocmai pentru că socot că rateurile țin de partea umană a Bisericii.

În orice caz, situația nu e nici pe departe disperată. Câtă vreme Biserica e vie, există resurse nelimitate de reinventare pentru fiecare generație. Totuși, nu cred că simpla răsturnare a acestor tendințe este în sine o soluție. Cred mai degrabă că se va naște un nou model, mai aproape de nevoile societății actuale. Dacă nu la evanghelici, atunci el va apărea în altă confesiune și va fi imitat și adaptat.

Va fi neapărat nevoie de mai multă atenție binevoitoare față de celelate confesiuni creștine. Căci enoriașii, în general, nu mai au mare tragere de inimă pentru mârâieli prin gard. Și nu doar asta, dar e nevoie de un minim respect manifestat măcar prin a admite că pot exista creștini și în alte denominațiuni.

Iarăși, nu prea cred că e posibilă o „reformă” din interior, după modelul lui Luther. Niște teze ca ale lui ar lovi în multe dintre articolele statutului de organizare a cultelor evanghelice. Mai degrabă cred că am putea învăța din ceea ce s-a întâmplat în cadrul contrareformei și a reformei catolice interne. E mai realist și mai cinstit, la cum stau lucrurile în prezent.

Sursa: https://drezina.wordpress.com/2017/03/31/amurgul-liderilor-ii/

Durerea unei alegeri

de Florin Ianovici

Florin Ianovici

Florin Ianovici

1 Corinteni 11:28 „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.”

Sunt aproape 24 de ani de când am pășit pe poarta Bisericii Betel. Atunci era o „baracă’’, ce în inima mea contrasta puternic cu impunătoarele biserici ortodoxe sau mănăstirile cu care eram obișnuit.

Frumusețea aveam să o găsesc înlăuntru. Oamenii luminau, iar aerul respira bunătate și liniște. Când sora Nicoleta Mureșan a cântat lui Dumnezeu, inima mea a știut că a găsit drumul spre casă.

Anii au trecut, iar dragostea de mamă a Bisericii Betel a crescut față de mine. Mi-a purtat de grijă, m-a încurajat și mi-a zâmbit îngăduitor atunci când râvna mea nu era deopotrivă cu înțelepciunea.

Într-o zi, în 2004, biserica mi-a dat responsabilitatea de a o păstori. Am început cu stăngăcie, șovăială și teamă. Dragostea de Dumnezeu însă ne-a purtat pașii în cei 14 ani de slujire. Cei aproape 1200 de oameni botezați sunt o mărturie a binecuvântării noastre.

Astăzi mi-am cercetat inima înaintea lui Dumnezeu. În față stau azima și paharul Domnului Isus. De jur împrejur pastorii Ivan și Ianovici, împreună cu ceilalți slujitori. Și cu spaimă în suflet am realizat că nu pot frânge azima. De mult vântul răutății, defăimării și invidiei ne-a îndepărtat pașii unii de alți.

Hristos nu poate fi slujit cu inima împărțită.

Cercetându-mă, am înțeles că sufletul meu este rănit și dezamăgit. Mi-am îngenunchiat voința și de dragul mamei mele, Biserica Betel, am stat sub disciplină mai bine de jumătate de an. Am așteptat în tăcere ajutorul Domnului. Nu am fost singurul îndurerat. Lângă mine atâția credincioși au suspinat.

A venit ziua când am fost judecat, reabilitat și m-am întors ca pastor în Biserica Betel. Aș fi vrut ca totul să fie vindecat și să pornim pe drumul unității. Dar nu este cu putință.

Conducerea penticostală e de altă părere. Am aflat că, din nou, Biserica Betel este disprețuită și ignorată. Nimeni din conducerea cultului nu a pășit în biserică să aducă lămuriri, să ofere explicații, să îndrume și să întărească credincioșii. Deși disciplinarea mea a fost publicată pe site-ul cultului, nimeni nu și-a asumat răspunderea să stea de vorbă cu credincioșii celei mai mari biserici penticostale din capitala României. În același mod, a fost citită și decizia reabilitării, într-o zi de joi, fără vreo preavizare sau publicare pe site-ul cultului.

Biserica are întrebări. Eu am dorit mult să stau de vorbă cu biserica și să răspund întrebărilor ei. Am crezut că vom avea curând o Adunare generală unde să putem decide în mod responsabil și deschis viitorul bisericii. Conducerea penticostală e de altă părere. Nu se face nicio Adunare generală, iar pastorul coordonator este stabilit doar de către ei, fără ca biserica să fie întrebată. Eu nu am primit nici măcar dreptul de a vorbi cu credincioșii. Și mi-am dorit atăt de mult…!

Imediat după revenirea ca pastor am primit o invitație la o seară de veghe în Biserica Evanghelia, care aparține Cultului Penticostal. Au fost prezenți si alți pastori penticostali din Comunitatea de București. Am acceptat să fiu prezent. Mai mult ca orice aveam nevoie de rugăciune. Frații au mediatizat prezența mea în biserică în spațiul online. Conducerea cultului m-a sunat și mi-a interzis să merg. Fără explicații.

Am postat câteva cuvinte de mulțumire pentru credincioșii care s-au rugat și au postit în perioada de încercare. Am anunțat pe pagina personală de Facebook că voi sluji, deși nu explicit, în după amiaza duminicii Floriilor. Am fost sunat de către conducerea cultului și mi s-a cerut să retrag postarea. Am fost nevoit să renunț la anunțul privind slujba în care voi predica. Fără explicații.

Prin decizia conducerii penticostale mi s-a interzis (vezi foto 1) să inițiez evanghelizări în afara Bisericii Betel. Pot predica la Betel, dar nu am voie să inițiez evanghelizări în afara bisericii. În urechi îmi răsună porunca Mântuitorului: Marcu 16:15 „Apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” Cum pot ajunge în toată lumea stând la Betel? Dumnezeu mi-a încredințat o viziune: Misiunea Renovatio. Înainte de suspendare am ieșit în afara granițelor bisericii și am organizat evanghelizări cu tineri inimoși și dăruiți în incinta Complexului Romexpo, sala Mihai Eminescu. Acum conducerea penticostală îmi interzice acest lucru. Fără explicații.

Sufletul mi se cutremură. Credința penticostală s-a născut în focul dragostei lui Dumnezeu pentru sufletele adormite de ritualuri, datini și ipocrizie religioasă. Înaintașii noștri au stat pe baricada Cuvântului sfânt și au adus trezire în mijlocul unui neam a cărui evlavie e lipsită de putere. Îmi tânjește inima să văd oameni mântuiți. Conducerea penticostală, însă, îmi interzice să inițiez evanghelizări. Cum poate slova omului să fie peste slova Domnului Dumnezeu?

Acum 24 de ani, într-o zi de sâmbătă, împreună cu 3 tineri credincioși am mers pe străzile Bucureștiului și am dus sandvișuri copiilor abandonați. De atunci și pănă azi pasiunea aceasta a născut Misiunea Viață și Lumină, unde hrănim în școli la prânz 220 de copii romi în Bughea și Valea Măcelarului, 140 de copii din familii care locuiesc în stradă sau nu au niciun support, la Centrul din Grivița, 70 de copii din Purcari, Republica Moldova, 40 de orfani în Centrul din Izbiceni, 65 de tineri proveniți din orfelinate în Centrul pentru Tineri… adică peste 500 de suflete. E o povară care uneori m-a făcut să nu pot dormi. Am fost întrebat de conducerea cultului cum ne descurcăm și le-am spus că în luna aprilie vom rămâne fără bani. Care a fost răspunsul lor: în decizie mi-au interzis să strâng fonduri pentru Viață și Lumină sau orice altă misiune, atunci când predic în biserici la evanghelizări. (vezi foto)

Ani de zile, voi, credincioșii, ne-ați fost alături cu haine, mâncare, bani și nu ați lăsat acești copii să ajungă cu sufletul și trupul distrus. Pe porțile de la Viață și Lumină au intrat cu lacrimi și au ieșit cu bucurie peste 600 de copii, peste 1000 de tineri și câteva mii de familii. Cuvântul lui Dumnezeu spune: Iacov 1:27 „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.” Voi, credincioșii, ați fost alături de noi și ați împlinit ce este scris. Ce aș putea să explic celor peste 500 de suflete, de care Viață și Lumină are grijă, prin faptul că mi s-a interzis de către conducerea penticostală să strâng bani pentru ei? Ce ar putea înțelege aceste suflete lovite de soartă?

Ceea ce amărăște peste măsură sufletul meu este faptul că Bisericii Betel i s-a citit o versiune a deciziei – din care lipsea interdicția de a strânge bani pentru nevoiași – iar mie mi s-a transmis o altă versiune, în care interdicția era enunțată. (foto 2) Biserica nu trebuie să știe tot adevărul? De ce tratăm situațiile și oamenii cu două măsuri?

Este timpul ca sufletul meu să facă o alegere. E dureroasă. Am avut clipe cerești împreună cu credincioșii și slujitorii penticostali. Vă prețuiesc și nu am dorință mai mare decât aceea de a zidi împreună Împărăția lui Dumnezeu. Dar citind decizia conducerii penticostale și cuvintele Bibliei, care sunt în contradicție, realizez că sunt pe cale să ucid în mine tot ceea ce iubesc mai mult: mântuirea oamenilor și mila față de oropsiți.

Iubesc Betelul cum numai Dumnezeu știe. Dar fără evanghelizare, fără copiii pe care îi îngrijesc și fără posibilitatea transparenței devin infirm. Nu pot fi ceea ce sunt fără focul Evangheliei, bucuria orfanilor și părtășia adevărului cu sfinții.

Am nevoie să îmi recapăt glasul care mi-a fost interzis pe mediul online. E timpul ca oamenii pe care i-am slujit să afle adevărul. Voi publica materiale, dovezi și voi prezenta faptele așa cum au fost ele.

Toate acestea au un cost. Cu inimă grea am acceptat să îl plătesc.

De aceea, de astăzi, în actualele circumstanțe, renunț să mai fiu membru în cultul penticostal, deși crezul meu rămâne neschimbat.

13.04.2017

Florin Ianovici

Foto 1

Foto 2

Sursa: https://www.facebook.com/florinianovici/posts/1398034500262607

Minciuni pe care le-am crezut (și pe care le cred mulți alții)

1) Noi suntem unicii deținători ai adevăratei credințe. Toți ceilalți evanghelici au o credință greșită, într-un aspect sau altul. Ortodocșii și catolicii au o credință complet greșită.

2) Cei care vin la biserica noastră sunt mântuiți. Cei care veneau la biserica noastră, dar nu mai vin, au căzut de la credință sau nu au fost niciodată mântuiți. Cei care merg la biserici evanghelice diferite de a noastră este posibil să nu fie mântuiți. Ortodocșii și catolicii sigur nu sunt mântuiți. Cei care nu merg la nicio biserică evanghelică nu sunt mântuiți.

3) Preoții ortodocși nu sunt mântuiți. Majoritatea sunt niște prefăcuți. Mulți dintre ei își însușesc banii din cutia milei.

4) Este posibil ca ortodocșii și catolicii cărora li se taie capul fiindcă refuză să se lepede de Hristos și să treacă la islam să nu fie de fapt mântuiți. Numai Dumnezeu cunoaște soarta lor.

5) Noi avem credința bisericii primare. Prin urmare, timp de 1500-1900 de ani, până a apărut biserica noastră, nu au existat credincioși adevărați. A fost un vacuum pe care l-am umplut noi.

6) Mântuirea înseamnă să renunți la religia ortodoxă și să treci la religia noastră. Dacă nu renunți la religia ta pentru religia noastră, cu siguranță nu poți fi mântuit. Desigur, noi nu vom folosi aceste cuvinte când îți vom prezenta vestea bună, ci un echivalent al lor, care însă îți va cere să faci exact asta.

7) Oamenii care vin de mult timp la biserica noastră sunt maturi spiritual.

8) Funcția de pastor este biblică. Nu este adevărat că a apărut la Reformă, după 1500 de ani de la Învierea lui Hristos.

9) Cerința ca pastorii să fie căsătoriți este biblică. Nu contează că astfel apostolul Pavel și Timotei nu s-ar califica să fie pastori în biserica noastră.

10) Pastorul ne este superior. E un fel de supraom.

11) Pentru a fi pastor sau predicator, nu este nevoie să fii autodidact sau să ai facultate, Domnul îți va da cuvânt la vremea potrivită.

12) Cu cât programul de duminică dimineața este mai lung, cu atât suntem mai spirituali. Nu contează că avem predicatori fără dar de predicare, sunt bărbați, deci sunt calificați să se ridice și să predice.

13) Dacă oamenii se plictisesc la predicile tale înseamnă că sunt ei nespirituali, nu că îți lipsește ție darul de predicare de la Dumnezeu sau inteligența lingvistică de la natură.

14) Dacă nu știi nimic despre un anumit subiect, nu are rost să depui eforturi să te informezi. Biblia îți este suficientă ca să-l abordezi competent în predică.

15) Dacă ai carte puțină și nu ești capabil să argumentezi un punct de vedere, este în ordine să te ridici în adunare și să vorbești ca din partea lui Dumnezeu. Domnul Se uită la inimă.

16) Sărăcia este o binecuvântare de la Dumnezeu.

17) Cine e sărac, e smerit. Oamenii săraci nu sunt mândri.

18) Cine e smerit poartă haine demodate, ca acum 40 de ani, și are carte puțină.

19) Cine e bogat e iubitor de bani. Se închină lui Mamona.

20) Boala este o binecuvântare de la Dumnezeu. Dacă nu-mi dădea boala asta, nu mă pocăiam. Concluzie: Dumnezeu era incapabil să mă atragă la El dacă nu-mi dădea boala, sau nu mă făcea să-mi pierd un picior, sau nu-mi lua copilul din lumea celor vii etc.

21) Oamenii credincioși sunt fericiți. Dacă ești credincios și nu ești fericit, ceva nu este în ordine cu tine.

22) Nu există fericire mai mare decât să suferi pentru Hristos. Concluzie: bărbații creștini cărora le taie capul ISIS sunt fericiți. Femeile și fetițele creștine care sunt sclave sexuale la ISIS sunt fericite.

23) Oamenii necredincioși nu sunt fericiți. Cei care trăiesc în concubinaj nu pot fi fericiți.

24) Dacă ești necăsătorit, îți lipsește ceva. Mă rog pentru tine să-ți găsești jumătatea.

25) În biserica noastră nu predicăm niciodată din 1 Corinteni 7. Acelea sunt doar părerile personale ale apostolului Pavel despre căsătorie și celibat. Toate celelalte păreri ale lui sunt biblice, dar acelea nu sunt de luat în seamă.

26) Noi trebuie să-i ajutăm pe cei bolnavi și săraci numai dacă se decid să vină la biserica noastră, altfel nu. Să-i ajute ortodocșii, că sunt de-ai lor.

27) Pastorii și predicatorii bisericii noastre sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să se uite în mod nepotrivit la femei pe stradă.

28) Pastorii și predicatorii bisericii noastre sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să se masturbeze.

29) Pastorii și predicatorii bisericii noastre sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să fie atrași sexual de bărbați.

30) Pastorii și predicatorii bisericii noastre sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să fie atrași sexual de copii.

31) Pastorii și predicatorii bisericii noastre sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să practice homosexualitatea sau să abuzeze sexual copii.

32) Tinerii din biserica noastră sunt curați. Este imposibil ca ei să se masturbeze, să privească pornografie, să facă sex virtual, să trimită imagini sexuale cu ei pe telefon, să facă videochat sau să se prostitueze.

33) Toți tinerii din biserica noastră sunt virgini în noaptea nunții.

34) Bărbații căsătoriți și femeile căsătorite din biserica noastră sunt oameni sfinți. Este imposibil ca ei să se uite la pornografie sau să se masturbeze.

35) Este imposibil să existe homosexuali în biserica noastră.

36) 2 Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Concluzie: dacă ești homosexual și te pocăiești, nu vei mai fi atras sexual de bărbați, ci de femei.

37) Dacă un homosexual vrea să se schimbe, să-și facă prietenă sau să se căsătorească.

38) Dacă un homosexual este căsătorit cu o femeie, înseamnă că s-a schimbat.

39) Dacă un homosexual are o soție frumoasă, nu va mai fi atras sexual de bărbați.

40) Este imposibil să existe pedofili sau abuzatori sexuali ai copilului în biserica noastră.

41) 2 Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Concluzie: dacă ești pedofil și te pocăiești, nu vei mai fi atras sexual de copii, ci de femei.

42) 2 Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Concluzie: dacă un pedofil a abuzat sexual copii și s-a pocăit, nu mai este nevoie să i se interzică accesul la copii, fiindcă nu-i va mai abuza.

43) Dacă un pedofil vrea să se schimbe, să-și facă prietenă sau să se căsătorească.

44) Dacă un pedofil este căsătorit cu o femeie, înseamnă că s-a schimbat.

45) Este imposibil să existe copii abuzați sexual în biserica noastră. Dacă ar exista, ne-ar fi spus.

46) Este imposibil să existe adulți abuzați sexual în copilărie în biserica noastră. Dacă ar exista, ne-ar fi spus.

47) Este imposibil să existe incest în biserica noastră.

48) Este imposibil să existe abuz sexual al soției în biserica noastră.

49) Este imposibil ca cei căsătoriți din biserica noastră să practice perversiuni sexuale: sex oral, sex anal, sex în grup, schimb de parteneri de comun acord.

50) Este imposibil ca femeile din biserica noastră să se prostitueze în căsătorie.

51) Este imposibil să existe adulter în biserica noastră.

52) Este imposibil să existe abuz emoțional sau abuz fizic al copilului în biserica noastră.

53) Este imposibil ca femeile din biserica noastră să avorteze sau să folosească mijloace contraceptive abortive. Ele știu care sunt mijloacele contraceptive abortive (sterilet, anticoncepționale). De aceea nu are rost să amintim asemenea lucruri profane în predici.

54) Noi ne-am căsătorit virgini, deci nu putem face SIDA. Cei care au SIDA sunt păcătoși. Sigur s-au infectat prin sex ilicit.

55) Suntem atât de minunați. Nu înțelegem cum de oamenii din lume nu dau buzna la strângerile noastre, ca să rămână pentru totdeauna printre noi.

Omul Molie, entitate angelică?

Comentariu și analiză de L. A. Marzulli

Pe 29 septembrie, în jurul orei 21, lângă Parcul Bustamante, în partea de jos a orașului, o creatură zburătoare ciudată a fost văzută zburând de la un copac la altul. Mărimea sa a fost estimată la aproximativ 2 metri înălțime și avea forma unei pisici de mare uriașe: gest.com/article/winged-creatures-1006.

WatchersA venit un raport din Santiago, Chile, despre un om zburător. Îmi amintește despre similaritatea dintre această reperare și reperarea „Omului Molie” care a avut loc în Point Pleasant, Virginia de Vest, în 1966-1967. L-am intervievat pe Lawrence Gray, care a fost un martor al fenomenului, când creatura a apărut în camera lui în mijlocul nopții. Acestea fiind zise, iată extrasul din cartea Interviuri despre extratereștri. Sunt în procesul de revizuire a cărții, mutarea unor interviuri și adăugarea multora noi și, de asemenea, facerea de actualizări. Vom lansa noua carte împreună cu Watchers 7 în noiembrie.

Interviu cu Lawrence Gray

Acesta este cel care l-a văzut pe Omul Molie și a avut ceea ce eu aș numi biruință spirituală asupra sa.

L. A.: Poți să ne dai niște informații despre viața ta, în mod specific ce făceai în Point Pleasant în 1966?

L. G.: În 1966 m-am simțit chemat la misiune și la lucrarea misionară în Papua, Noua Guinee. Astfel că m-am înscris la Școala Biblică de la Colegiul Pelerinului din Frankfort, Indiana. Înainte de aceasta am lucrat într-un supermarket în Point Pleasant, Virginia de Vest. Eram căsătorit și aveam o fetiță. Amândoi slujeam Domnului, așteptând îndrumările Lui pentru viitorul nostru. Pe vremea aceea frecventam Biserica Sfințenia Pelerinului.

La începutul anilor 1970 Dumnezeu mi-a făcut o chemare clară pentru Papua, Noua Guinee, în timp ce citeam cartea Să pieri pentru salvarea lor. Abia în 1977 am plecat în Papua, Noua Guinee, cu Misiunea Evanghelică a Bibliei din Florida. Între chemare și plecare, am graduat Universitatea Marshall și am supervizat Casa Copiilor Gallia Co. din Galliapolis, Ohio.

L. A.: Ce anume ai văzut în mod specific când erai misionar? Lucrări supranaturale în Papua, Noua Guinee.

L. G.: Aceasta mi-a fost spus de niște oameni. Aveau o mulțime de povești legate de ceea ce eu aș numi activitate demonică. Un băiat se afla în camera de zi a unui misionar. O ființă a venit la ușă și i-a cerut să vină să doarmă în cimitir. Era un spirit. Avea formă și era foarte convingător. Băiatului îi era teamă de el, dar s-a dus cu el. Asta s-a întâmplat de mai multe ori… [și băiatul] dormea în cimitir. În cele din urmă băiatul a dormit cu misionarii [în casa lor], iar spiritul a încetat să-l viziteze. Odată spiritul l-a luat pe băiat și l-a pus într-un copac… Într-o altă ocazie, spiritele au venit, au luat o femeie și au pus-o într-o cușcă mică. Oamenii au venit și au scos-o, dar ființa avea putere asupra ei. Lucrurile acestea se întâmplau în mod regulat. Într-o altă regiune a țării, Wally (numele unui demon sau spirit) bântuiau în jurul mlaștinilor și puneau blesteme pe oameni.

Masalias erau spirite care se manifestau noaptea. Dădeau târcoale prin zonă, chinuiau oamenii și cauzau boli și febră.

Aveau spirite ale casei. Când se închinau spiritelor, ceea ce eu cred că era închinare la Diavol, sacrificau un porc și cereau favoare. Bărbații intrau în casa Tombuna și se rugau Diavolului. Credeau că exista un dumnezeu în cer și ocazional îi aduceau jertfe. Oggle Nuk Nuk era numele lui. Toți aveau o relație complicată cu el. De la un trib la altul, credințele difereau.

L. A.: Deci ai fost cufundat în lumea spirituală, o paradigmă diferită de ceea ce vedem în Statele Unite?

L. G.: Cred că avem asta în State, dar Diavolul lucrează diferit aici. Este diferit aici. Are o altă calitate, o dinamică diferită față de acolo. Există demoni, iar abordarea aici este diferită. Diavolul folosește deșertăciunea lumească și luxul. Acolo era pe față, fiindcă fuseseră în asta de multe generații, aici este mai mult un spirit de desfrânare față de acolo.

L. A.: Cum ai descrie perspectiva ta despre lume și viață?

L. G.: Sunt un credincios creștin născut din nou care crede în a doua venire a lui Isus. Am graduat Universitatea Metodistă și am slujit pe câmpul de misiune. Cred că suntem chiar înainte de necazul cel mare, cred că ceea ce facem în Orientul Mijlociu este greșit. Ceea ce facem în Israel este greșit. Nu va aduce pacea.

Lucrarea misionară este încă viabilă, dar devine diferită.

L. A.: Poți descrie evenimentele care au avut loc în Mount Pleasant în 1966? Presupun că ai auzit de Omul Molie manifestându-se, înainte de întâlnirea ta cu el.

L. G.: Am auzit despre el, dar i-am acordat Diavolului credit pentru el. Înțelesesem totul.

L. A.: Ce vrei să spui prin faptul că ai înțeles totul?

L. G.: Biblia spune că Diavolul își poate schimba forma și că dă târcoale ca un leu care rage. Se poate manifesta în orice formă vrea. Poate fi urât sau frumos sau oricum vrea să fie. Pur și simplu mi-am dat seama că Diavolul se manifesta în orice mod vroia. Diavolul se manifesta.

L. A.: În acel moment fuseseși deja în Noua Guinee?

L. G.: Nu, nu fusesem încă la școala biblică. În Noua Guinee m-am dus mai târziu.

L. A.: Deci mai târziu ai apelat la experiențele tale din Noua Guinee ca să explici ce ai văzut în Mount Pleasant?

L. G.: Nu, am crezut că Mount Pleasant asta era. Când m-am dus în Noua Guinee era în mare parte același lucru.

L. A.: Bine, spune-mi ce ai văzut.

L. G.: M-am întors de la biserică, de partea cealaltă a Străzii Jefferson. Locuiam într-o casă chiar vizavi de biserică. Când am ajuns la ușă, am avut sentimentul că era cineva în casă. Nu i-am spus nimic soției. Dar am simțit că era cineva în casă. Am deschis ușa, m-am dus în camera de zi, am verificat dormitorul, baia și celelalte dormitoare, m-am uitat de jur împrejur și nu am văzut nimic. Am făcut cale întoarsă și am intrat în bucătărie. Aveam o ușă care dădea la subsol, legată cu o sârmă, iar în noaptea aceea sârma nu era pusă. M-am gândit că oricine era în casă se afla la subsol. Am deschis ușa, am coborât în subsol, m-am uitat de jur împrejur și tot nu am văzut nimic. Mă miram, meditam și m-am dus la culcare. Pe la trei dimineața am fost trezit din somn. M-am trezit complet. M-am uitat pe fereastră și am văzut o mașină venind în intersecție.

Omul Molie Mi-am întors capul spre dreapta și atunci l-am văzut. Avea cam 2 metri înălțime, dar eu eram întins în pat. Priveam în diagonală, spre partea de pat a soției mele. Avea aripi. Se îmbinau. Erau pene. Două aripi care se îmbinau la capete, ca o singură aripă. Ochii îi erau înfundați în cap. Avea un cap care se îmbina cu umerii (aparent nu avea gât) și aripi de amândouă părțile. În josul șodurilor avea un fel de robă. De la șolduri în jos era diferit. Fără cusături. Fără pantaloni… mai mult ca o robă.

L. A.: Cum arăta ființa?

L. G.: Avea o strălucire argintie, nu era strălucitoare și însorită, dar era luminată. Avea cel mai rău spirit pe care l-am simțit vreodată. Nu am putut spune nimic; vocea îmi era gâtuită… nu am putut-o face să funcționeze. Eram paralizat de teamă. M-a copleșit… Am știut că singurul lucru pe care îl puteam face era să mă bizuiesc pe sângele lui Isus. Am continuat să repet asta iar și iar. Puțin câte puțin a pălit. S-a transformat în nimic și dus a fost. Și toată răutatea lui s-a dus cu el.

L. A.: Poți să descrii în detaliu cum arăta ființa pe care ai văzut-o? I-ai văzut ochii și erau în vreun fel hipnotici? Ce ai simțit când ai dat prima oară cu ochii de ea? Cum a reacționat corpul tău la ea?

Omul Molie L. G.: Prezența pe care am văzut-o stătea în picioare la piciorul patului, pe partea dreaptă, și avea cam 2 metri înlțime. Avea o culoare de lună murdară care cumva strălucea. Era o strălucire mată, dar o strălucire. Avea o față cu locuri cufundate pentru ochi, dar era clar că ochii săi se uitau la mine, iar eu m-am uitat la ea. Eram înghețat de teamă din cauza sentimentului puterii rele din cameră. Era personificarea răului. Răul este ca o durere; nu poți să-l vezi, dar știi când este prezent.

L. A.: Cum te-a făcut să te simți când te uitai la ea?

L. G.: M-am simțit groaznic. Știam că Diavolul nu mă putea înhăța, dar prezența cea rea m-a înghețat. Mi-am pierdut controlul, am fost biruit de teamă. Am fost cu totul copleșit de ce se afla acolo.

L. A.: Menționezi că ai avut un sentiment copleșitor al răului. Poți explica? În interviul nostru folosești cuvântul „rău”… Poți să detaliezi?

L. G.: „Rău” este un termen folosit în Scriptură, iar când este folosit descrie condiția în care dreptatea și binele sunt complet abandonate. Este opusul total al dreptății – acesta este Diavolul. Simți că Diavolul este în apropiere.

A.: Menționezi că atunci când ai început să te rogi a fost ca atunci când presari sare pe un melc. Ce vrei să spui prin asta?

L. G.: A fost ca atunci când presari sare pe un melc… S-a transformat în nimic.

L. A.: A intrat într-o altă dimensiune?

L. G.: A dispărut… Dusă a fost. S-a întors în nimicnicie. Un melc se transformă în nimic, și astfel dusă a fost.

L. A.: Ce s-a întâmplat apoi?

L. G.: Aici, soția mea… nu-și amintește că am încercat să o trezesc. Am crezut că am trezit-o. Noaptea s-a sfârșit, iar prezența dusă era, nu era nimic în casă.

L. A.: Ai putut să-i spui ceva creaturii sau a fost totul mental?

L. G.: Nu, eram înghețat. A fost mental… o rugăciune mentală.

L. A.: Ai mai spus altceva în afară de „sângele lui Isus”?

L. G.: Iar și iar în minte am continuat să spun: sângele lui Isus… sângele are putere… dragă Isuse, sângele lui Isus.

L. A.: Deci ți-ai folosit armele spirituale?

L. G.: Exact. Nu aveam nicio apărare împotriva lui Lucifer. Nu aveam nicio apărare împotriva a nimic în trupul meu. Fără arme nu există apărare. Tot ce am putut folosi a fost Scriptura. Cunoșteam Scriptura și m-am împotrivit. S-a întâmplat atât de repede. A fost gata și dusă a fost… Aleluia!

Diavolul astăzi este în jurul nostru, dar oamenii îl pot birui prin Cuvânt. Este singurul mod în care îl putem învinge.

L. A.: Încotro crezi că duc toate acestea?

L. G.: Ei bine, cred că exact acum Dumnezeu îl lasă pe Lucifer să facă ce vrea cu moralitatea din națiunea noastră. Oamenii se pot bucura de plăcerile acestei lumi. Biserica își pierde perspectiva. Ce se întâmplă în Irak și în Orientul Mijlociu are legătură cu vremurile din urmă…

L. A.: De ce crezi că a venit după tine?

L. G.: Ei bine, nu mă laud pe mine însumi. Când eram tânăr mă rugam mult. Încercam să pun în practică tot ce știam. Domnul m-a umplut cu Duhul Său și încercam să mă apropii de Domnul. Cred că Diavolului nu i-a plăcut asta. Diavolul încearcă să ne stea în cale. Pe oamenii care duc o viață lipsită de entuziam Diavolul îi lasă în pace, asta este părerea mea. Îl urmezi pe Dumnezeu, va veni după tine…

L. A.: Acum, ani de zile mai târziu, cum ți-a schimbat viața faptul că l-ai văzut pe Omul Molie?

L. G.: Pot să spun că mi-a schimbat-o cât se poate de mult. A făcut Biblia mai reală când o citesc. Știu că există un Diavol [un înger căzut], pentru că l-am văzut cu ochii mei.

***

Un aspect interesant al interviului a fost acesta. În timp ce își aducea aminte despre acea experiență, Lawrence a început să se simtă compleșit de amintire, deci ne-am oprit, ne-am rugat, iar apoi am continuat. Am fost uimit că, după atâția ani, acea ființă rea încă făcea ca teama să crească înăuntrul său…

L. A. Marzulli, Mothman? Angelic Entity? Copyright © 2013 L. A. Marzulli. Pentru articolul în engleză, clic pe lamarzulli.wordpress.com.

Extratereștrii nordici: îngeri de lumină nefilimi

În acest articol mă voi referi la clasa de extratereștri numiți nordicii. Cunosc mulți oameni care experimentează contact cu extratereștrii gri, în principal răpiri și uneori experiențe foarte traumatice. Totuși, nordicii, care sunt adesea asociați cu Pleiadele, au de obicei un mesaj binevoitor, nu sunt prea intruzivi (în mod normal nu răpesc oameni împotriva voinței lor) și este posibil chiar să vorbească în mod pozitiv despre Dumnezeu.

Iată câteva imagini care îi înfățișează pe nordici. După cum puteți vedea, au o înfățișare foarte angelică.

nordic alien 2

nordici

nordiciObservați în imaginea de mai sus titlul „Jschrjsch” care, conform filozofiei pleiadiene a lui Billy Meiers, înseamnă „Regina înțelepciunii”. Remarcați cum titlul pare să fie o versiune a lui „Isus Hristos”? Titlul pentru „Regele înțelepciunii” este „Jschrisch”, care este și mai apropiat de cuvintele „Isus Hristos”. Se presupune că titlurile sunt dintr-o veche limbă liriană. Lirienii sunt considerați strămoșii unor rase nordice.

Nu toți nordicii au stereotipicul păr blond sau alb. Acesta este un nordic numit Quetzal, care pretinde că este din Pleiade.

nordici

Să ne uităm un moment la câțiva dintre acești nordici. Îl avem pe Uetzal, care este prima parte a numelui zeului aztec în formă de șarpe înaripat Quetzalcoatl. Un alt pleiadian se numește Ptaah – același Ptaah, zeul egiptean al creației, artelor și fertilității. Și Semjase, una dintre pleiadeiene, este o versiune a Semjaza, conducătorul Veghetorilor (Anunnaki sau zeii cerului) menționați în Cartea lui Enoh.

O altă entitate care pretinde a fi din Pleiade este Barashkael. Entitatea chiar a mărturisit următoarele: „Nu suntem perfecți: prin urmare sunt unii printre noi care au ieșit dintre noi și aduc cu ei cuvinte înșelătoare. Unele dintre ele sunt nevinovate de viclenie, pentru că și-au pierdut calea și își înțeleg sensul. În confuzia lor și prin cunoașterea lor care o depășește pe a multora, își țes propriile lor concepte, apoi le strecoară raselor care nu sunt trezite la cunoașterea celor de mai sus.”

Nu ar trebui să fie o surpriză, Cartea lui Enoh menționează un Baraquel sau Baraqijel, unul dintre Veghetori, care i-a învățat pe oameni practica astrologiei. (Cartea lui Enoh 8:1)

Vedem că mulți nordici i-au contactat pe oamenii în ultimul timp, începând din anii 1950, venind cu nume foarte similare sau uneori identice cu numele zeilor antici și ale îngerilor căzuți! Satan este cunoscut că se deghizează ca un înger de lumină (2 Corinteni 11:14)

Wikipedia afirmă despre nordici, iar eu adeveresc că ei apar efectiv așa:

„Extratereștrii nordici au fost descriși ca ființe binevoitoare sau chiar «magice», care vor să observe oamenii și să comunice cu ei. Cei contactați au spus că nordicii sunt preocupați de mediul înconjurător al pământului sau de perspectivele păcii mondiale și că pot să transmită mesaje telepatic. Lucrătorul social amerian John Carpenter a spus că nordicul tipic, așa cum este descris de cei intervievați, «este patern, veghetor, zâmbitor, afectuos, tânăr, [și] atotcunoscător». Stephanie Kelley-Romano spune că nordicii «sunt adesea asociați cu creșterea spirituală și cu dragostea și acționează ca protectori pentru cei cu care interacționează». Unii pretind că nordicii i-au avertizat despre extratereștii gri.”

Nu este interesant că avem extraterești gri, care sunt cunoscuți pentru răpirile lor, o experiență mai degrabă negativă și traumatică, apoi îi avem pe nordici, care vin avertizându-i pe oameni despre cei gri și promițând că vor fi protectori împotriva celor gri, ca și a reptilienilor?

Mai mult, nordicii sunt legați de liniile de sânge ale Sfântului Graal sau de liniile de sânge regale ale Anunnaki. Ceea ce nu ar trebui să fie o surpriză, fiindcă de fapt ei sunt… sunt spirite nefilim care fac să pătrundă o agendă din vremurile străvechi, pentru a-i înșela pe oameni și să câștige controlul pământului. Acest link are multe de spus despre nordici: echoesofenoch.com/nordics.htm.

Un lucru de interes, care ar trebui să fie imediat un semnal de avertizare pentru adevărata origine a acestor creaturi, este acesta:

„Nordicii par să aibă o istorie care include o schimbare de adresă. La începutul anilor 1950, cei contactați pretindeau că nordicii au venit de pe Saturn, Venus și Jupiter. Când programul nostru spațial s-a dezvoltat, a cercetat sistemul nostru solar și a explicat condițiile ostile de pe aceste planete, dintr-odată și-au schimbat locația la un sistem solar în Pleiade.”

Deși mulți nordici pretind că vin din Pleiade, există și entități de tip nordic care susțin că vin de pe Sirius, Orion, Lyra și chiar din alte galaxii, precum Andromeda.

Acești pretinși extratereștri adesea îi învață pe oameni că Isus Hristos a fost unul dintre ei. Ei proclamă conceptul de Dumnezeu mai mult ca o energie cosmică, iar pe Hristos ca o conștiință… o învățătură ocultă majoră în New Age. Există dovezi care raportează că același tip de extratereștri au fost în contact cu regimul nazist și că ei sunt responsabili pentru a conduce pământul la acceptarea unui guvern mondial, ca și pentru multe teme rasiste. Totuși, se înfățișează și sunt percepuți de mulți ca extratereștri buni!

Am cunoscut oameni care au avut experiențe foarte rele cu extratereștri gri, apoi dintr-odată au venit niște nordici, iar ei i-au ascultat ca pe protectorii, ca pe salvatorii lor. Nu este nimic altceva decât un complot satanic, pentru a ne înșela și a ne îndepărta mintea și sufletul de Dumnezeu, adevăratul Domn, Isus Hristos, așa cum este revelat El în Scripturi.

Dacă cineva urmează învățăturile nordicilor, punându-și credința în ei și în ce spun ei, atunci trebuie să realizeze de unde vine asta, să mărturisească Domnului greșeala sa, să-I ceară lui Isus să intre în viața sa și să-L urmeze, să fie născut din nou din Duhul Sfânt al Dumnezeului Celui viu și să renunțe la toate legăturile cu aceste așa-numite entități „extraterestre”.

Pentru caracteristicile nordicilor din Orion, vedeți crackingtheorionfiles.blogspot.com.

Alien Nordics: Nephilim Angels of Light. Copyright © 2015 Alien UFo & Alien Agenda Truth. Sursa: aliendeceptionlastdays.blogspot.ro

Clic pe linkurile de mai jos!

Este specia extratereştrilor nordici contrafacerea lui Satan pentru îngerii buni?

Este un extraterestru sau un înger căzut?

Extratereştrii îi violează pe oameni